Utilizarea în medicină

În secolul XXV î.Hr. în Egiptul Antic foloseau cu iscusință proprietățile antimicrobiene ale argintului. Mergând într-o campanie militară, egiptenii luau mereu cu ei farfurii subțiri de argint. Ei le aplicau pe răni pentru a preveni infectarea și a accelera vindecarea.

Locuitorii Indiei foloseau de mult argintul pentru a trata bolile tractului gastro-intestinal. Ei înghițeau bucăți mici de folie de argint, care, fiind extrem de moi, nu afectau mucoasa stomacului și a intestinului, dar distrugeau flora patogenă.

În secolele XVI-XVII iatrochimistii olandezi și francezi Jan Baptist van Helmont și Francis Sylvius au învățat cum să obțină nitratul de argint prin imersarea metalului în acidul azotic. Ei au descoperit că în concentrații mici, această substanță poate dezinfecta rănile și abcesele deschise.

Nu metalul în sine, ci ionii

Proprietățile miraculoase ale argintului nu i-au lăsat pe oamenii de știință indiferenți. Prima încercare de fundamentare științifică a fost făcută la sfârșitul secolului al XIX-lea de botanistul german Karl Wilhelm von Negheli. El a descoperit că nu metalul în sine interacționează cu microorganismele, provocând moartea lor, ci microparticulele sale dizolvate în apă. El a numit acest fenomen oligodinamie (din grecescul „oligos” – urme, o mică fracție).

Ceea ce celebrul botanist numea oligos, astăzi știința numește ioni. Pentru oamenii de știință moderni, este un fapt absolut dovedit că anume ionii de argint au efect bactericid, antiviral, antifungic și antiseptic pronunțat și servesc ca un dezinfectant extrem de eficient împotriva microorganismelor patogene, care provoacă infecții atunci când pătrund în corpul uman.
Distrugerea bacteriilor cu preparatele de argint este de 1750 de ori mai puternică decât acțiunea aceleiași concentrații de acid carbolic și de 3,5 ori mai puternică decât acțiunea clorurii mercurice. Un mare aport în studierea proprietăților antimicrobiene ale compușilor de argint disociați (capabili să se descompună în ioni) pentru dezinfectarea apei potabile a adus chimistul sovietic, Academicianul L.A. Kulsky.

Efectul antiseptic al compușilor de argint a fost descris pentru prima dată în 1943, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când necesitatea în antiseptice eficiente pentru prelucrarea rănilor era actuală în spitale.

Din anul 1973, sulfadiazina de argint este utilizată în clinicile SUA ca remediu antimicrobian cu spectru larg de acțiune. Astăzi, preparatele cu ioni de argint cu acțiune locală sunt folosite pentru a trata rănile infectate și a îmbunătăți vindecarea acestora.

Ce determină efectul antimicrobian

1. Ionii de argint încărcați pozitiv sunt adsorbiți de celule bacteriene încărcate negativ, deoarece între ele are loc atracția electrostatică. Ca urmare a interacțiunii, se formează complexe de acizi nucleici cu metale grele, în urma cărora este dereglată stabilitatea ADN-ului bacterian.
2. La interacțiunea cu ionii de argint, în interiorul celulei crește numărul radicalilor liberi, care reduc concentrația oxigenului intracelular.
3. Ionii de argint blochează transportul transmembranar al Na + și Ca ++.
Astfel, ionii de argint sunt adsorbiți de membrana celulară a agentului patogen, care are rol de apărare. Celula rămâne viabilă, dar unele funcții ale ei sunt afectate, de exemplu, divizarea (efect bacteriostatic). De îndată ce argintul este adsorbit pe suprafața celulei microbiene, acesta pătrunde în celulă și blochează enzimele lanțului respirator, precum și separă procesele de oxidare și fosforilare oxidativă în celulele microbiene, în rezultatul cărora acestea mor.

Nu provoacă rezistența microorganismelor

Compușii de argint au un spectru larg de acțiune. Acestea sunt capabile să distrugă peste 260 de tipuri de bacterii, viruși și ciuperci, și chiar într-o concentrație minimă (0,01 mg / l). În comparație, un antibiotic este de obicei efectiv împotriva a șase tipuri de microorganisme. Spre deosebire de antibiotice, agenții patogeni nu dobândesc rezistență la medicamentele pe bază de argint.

Autor: Ekaterina Severyanova
Sursă «ФМ. Фармация и Медицина» № 10–11, 2020